Quo vadis CEDO?

Motto

„Lupta pentru drepturile omului nu încetează niciodată, pentru că nimic nu este vreodată câștigat: această luptă este stânca lui Sisif, având în plus speranţa” (Jean Paul Costa, președinte al CEDO)

Cuprins:

I. Analiza contextului decizional de referință privind reforma CEDO

2012 – Declarația de la Brighton

2013 – Protocoalele 15 și 16 la Convenție

2014 – Noul Regulament al Curții

2015 – Raportul Comitetul Director pentru Drepturile Omului cu privire la “Viitorul sistemului Convenției Europene”

2016 – Modificarea Regulamentului Curții

II. Efectele reformei reflectate în analizele statistice ale activității Curții

III. Concluzii și propuneri

Aplicarea în dreptul intern a mecanismului constituțional prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României

Aplicarea de către judecătorul național a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniștri

Mecanismele de acceptare a direcției în care se îndreaptă viitorul Curții, procedura în fața Curții, a lărgirii marjei de apreciere acordată statelor

Mecanisme de îmbunătățire a accesului justițiabililor la protecția CEDO:  

1. Transparentizarea criteriilor de admisibilitate ale unei cereri, având în vedere forma actuală a formularului plângerii

2. Precizarea cu acuratețe și previzibilitate în interpretare în Regulamentul Curții și în Ghidul de admisibilitate a motivelor de respingere ca inadmisibilă a unei cereri

3. Comunicarea soluției de respingere ca inadmisibilă, însoțită de referatul/raportul care a stat la baza soluției pronunțate de judecătorul unic, cu indicarea măcar sumară a condițiilor constatate ca  neîndeplinite

4. Recrutarea grefierilor și raportorilor Curții Europene din rândul magistraților români – modalitate de limitare a accesului la procedura în fața Curții și limitarea dreptului la o instanță imparțială?

5. Formarea inițială și continuă a avocaților și magistraților în domeniul drepturilor omului

6. Necesitatea îmbunătățirii căilor interne de atac, respectarea și aplicarea Convenției Europene și a jurisprudenței Curții Europene la nivel național

Accesul la justiția europeană a Curții Europene a Drepturilor Omului  a constituit pentru justițiabilii români o ”ultimă speranță pentru o justiție deplină”, atunci când  le-au fost încălcate drepturi fundamentale aflate sub sfera de protecție a Convenției.

Mai există o astfel de așteptare legitimă din partea justițiabilului român și a avocaților care acționează în acest domeniu de practică, că se va ajunge măcar pe aceasta cale la repararea drepturilor încălcate prin soluțiile date de instanțele naționale?

Prezentul articol își propune o analiză a contextului în care au fost adoptate unele dintre cele mai importante direcții de acțiune și reglementări, despre care se poate susține că au condus în timp la o limitare a posibilităților concrete ale Curții Europene a Drepturilor Omului de a mai răspunde favorabil dezideratelor de dreptate ale justițiabililor europeni.

Considerăm că formalismul excesiv al plângerii introductive a condus la creșterea numărului de respingeri ca inadmisibile a plângerilor, fără a se mai ajunge la analiza efectivă a încălcărilor reclamate, situație care este de natură să ridice o serioasă problemă de limitare a accesului la protecția convențională.

Premisa acestei situații de schimbare a modalității de filtrare a plângerilor adresate Curții a constituit-o presiunea exercitată de numărul tot mai mare al plângerilor adresate Curții. De la un număr de 8400 plângeri la nivelul anului 1999, numărul acestora a crescut constant, ajungând la 64.300 în 2011, 64.900 în 2012, 65.800 în 2013, 56.300 în 2014, 40.650 în 2015. De la 837 hotărâri pronuntațe în perioada 1959-1998, s-a ajuns ca un astfel de număr de hotărâri să fie pronunțate la nivelul unui singur an (1157 în 2011, 1093 în 2012, 916 în 2013, 891 în 2014, 823 în 2015). S-a ajuns la o situație în care Curtea, victimă a succesului său, să fie pe cale de a se sufoca din cauza volumului considerabil al contenciosului pe care îl înregistrează.

Într-un astfel de context, “reforma” Curții a constituit obiectul dezbaterilor  în cadrul mai multor conferințe organizate în ultimii ani pe această problematică, reprezentative fiind cea de la Interlaken din 2010, cea de la Izmir din 2011, Brighton din 2012, Oslo din 2014, Bruxelles din 2015.

Prezentul studiu își propune o analiză a evoluției actualelor direcții de reformă a Curții și a sistemului de protecție convențional, precum și a remediilor prin care mai poate fi protejat justițiabilul ale cărui drepturi continuă să fie încălcate la nivel intern.

I. Analiza contextului decizional de referință privind reforma CEDO

2012 – Declarația de la Brighton

Conștientizându-se rolul și impactul Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare “Convenția”), în aprilie 2012 a fost adoptat primul document de referință:Declaraţia de la Brighton¹ în cadrul conferinţei la înalt nivel, desfășurată din inițiativa președintelui Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei, ce a avut ca temă „Viitorul Curţii Europene a Drepturilor Omului”. Cu această ocazie s-a subliniat importanța caracterului subsidiar al mecanismului european de apărare a drepturilor omului, s-a analizat şi evidențiat rolul marjei de apreciere a statului.

Declarația analizează cuprinzător opțiunile privind rolul Curții în viitor, considerându-se vital să se asigure eficacitatea viitoare a sistemului Convenţiei. În acest scop, s-a decis inițierea unui proces în care să fie evaluat rolul fundamental şi natura Curţii. „Viziunea pe termen lung trebuie să garanteze perenitatea rolului-cheie jucat de Curte în cadrul sistemului de protecţie şi promovare a drepturilor omului în Europa. Dreptul la un recurs individual la Curte rămâne piatra de temelie a sistemului Convenţiei. Reformele viitoare trebuie să consolideze capacitatea acestui sistem de a garanta o examinare rapidă şi efectivă a încălcărilor grave”.

Ca soluție s-a conturat un nou concept al marjei de apreciere a statului, expus în pct. 11 şi 12 ale Declarației: „Jurisprudenţa Curţii relevă clar faptul că statele părţi se bucură de o marjă de apreciere a modului în care aplică şi implementează Convenţia, în funcţie de circumstanţele cauzei şi de drepturile şi libertăţile vizate. Acest lucru reflectă faptul că sistemul Convenţiei este subsidiar garantării la nivel naţional a drepturilor omului şi că autorităţile naţionale sunt, în principiu, într-o poziţie mai bună decât o instanţă internaţională să evalueze necesităţile şi condiţiile la nivel local. Marja de apreciere funcţionează în tandem cu supravegherea în cadrul sistemului Convenţiei. În această privinţă, rolul Curţii este de a verifica dacă deciziile adoptate de autorităţile naţionale sunt compatibile cu Convenţia, respectând marja de apreciere a statului”.

Conferinţa a invitat Comitetul Miniştrilor să adopte instrumentul de amendare necesar Convenţiei, în sensul  includerii unei trimiteri la principiul subsidiarităţii şi la doctrina marjei de apreciere, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii, precum si reglementarea unei atribuţii suplimentare ale Curţii, pe care statele părţi ar putea-o accepta opţional, și anume de a acorda la cerere avize consultative în privinţa interpretării Convenţiei în contextul unei anumite cauze specifice la nivel naţional, dar fără a prejudicia caracterul facultativ al opiniilor pentru alte state părţi.

În același timp, peste 80 de organizaţii neguvernamentale britanice şi est-europene pentru drepturile omului au făcut apel pentru ca iniţiativele de limitare a competenţelor C.E.D.O. să nu fie susţinute de autorităţi. S-a apreciat că modificarea condiţiilor de admisibilitate, prin introducerea unor criterii noi sau înăsprirea celor existente, va afecta dreptul la recurs individual şi nu va fi de natură să contribuie la reducerea volumului de muncă al Curţii.

Doctrina a apreciat că marja de apreciere a statului este rezultatul unui compromis care poate genera o anumită insecuritate juridică. Astfel, au fost exprimate opinii în sensul că aceasta ar constitui un „paravan juridic superfluu sau mecanism indispensabil prin natura sa pentru unii, miză de cunoaştere şi de putere sau joc de construcţie pentru alţii”². De aceea, s-a arătat că statele nu trebuie să aibă în această privinţă putere nelimitată. Curtea trebuie să verifice mereu în ce măsură autorităţile statului au depăşit cu stricta măsură marja naţională de apreciere³.

2013 – Protocoalele 15 și 16 la Convenție

La 24.06.2013, corespunzător recomandărilor cuprinse în Declarația de la Brighton, este propus Protocolul nr. 15 la Convenția Europeană a Dreptului Omului, în care se subliniază importanța rolului principiului subsidiarității și al marjei de apreciere⁴.

Protocolul nr. 15 este un protocol de reformă care cuprinde o serie de amendamente procedurale menite să eficientizeze funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

​Prin Protocolul nr. 15 au fost implementate la nivel convenţional măsuri menite să simplifice procedurile, să accelereze ritmul de analiză a cauzelor şi să conducă la clarificarea jurisprudenţei Curţii, măsuri ce privesc între altele:

– micşorarea la 4 luni a termenului actual de 6 luni de la epuizarea căilor interne de recurs, în care reclamanţii pot sesiza, cu o plângere, instanţa de la Strasbourg;

– simplificarea respingerii ca inadmisibilă a unei cauze, în temeiul criteriului prejudiciului minim, prin eliminarea condiţiei de examinare anterioară corespunzătoare a acesteia de către instanţele naţionale;

– înlăturarea posibilităţii statelor părţi de a se opune desesizării unei Camere a Curţii în favoarea Marii Camere, în caz de risc de divergenţă jurisprudenţială;

– confirmarea caracterului principial al caracterului subsidiar al mecanismului european de protecţie a drepturilor omului şi al doctrinei marjei de apreciere a statelor părţi prin introducerea de referiri la aceste elemente în Preambulul Convenţiei.

La 24 iunie 2013, România a semnat Protocolul nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.⁵ Alte 18 state ale Consiliului Europei (din cele 47 de state membre) au semnat Protocolul nr. 15.⁶

Preşedintele Curţii Europene de la acea data, Dean Spielmann, sublinia⁷ ca „reforma Convenţiei trebuie focalizată pe principiul subsidiarităţii”, ca expresie a responsabilităţii comune, care impune fiecărui stat semnatar îmbunătăţirea sistemului judiciar în raport de hotărârile pronunţate în acelaşi domeniu, aplicarea cu grijă de către autoritățile naționale a standardelor Convenției, astfel cum rezultă ele din jurisprudența Curții. Acesta a subliniat raportul dintre evoluţia încrederii justiţiabililor în acest forum şi încărcarea excesivă a volumului de muncă al Curţii, și care conduce în mod necesar la găsirea unor noi condiţii de filtrare. Nu în ultimul rând, s-a arătat faptul că una din noile provocări ale acestui sistem de protecție europeană trebuie să o constituie dezvoltarea unui dialog direct între judecătorul național și cel european. O deschidere mai mare către valorile fiecărui stat poate contribui la o mai bună aplicare a Convenției, având în vedere diferențele sociale, istorice, politice ale celor 47 state contractante.

Un alt pas important în punerea în aplicare a dezideratelor Declarației de la Brighton a fost Protocolul nr. 16 la Convenție⁸ (2 octombrie 2013) care prevede posibilitatea celor mai înalte instanțe ale statelor părți să depună cereri de solicitare a unui aviz consultativ din partea Curții cu privire la chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor și libertățile definite în Convenție sau în protocoalele sale. Acesta va intra în vigoare după ce un minim de 10 state îl vor semna și ratifica, dar numai în ceea ce privește acestea din urmă. România, deși a semnat Protocolul nr. 16⁹, nu l-a și ratificat. Până în prezent 8 state l-au ratificat.

La 18.11.2013 a fost lansat apelul public al Consiliului Europei în ceea ce privește Viitorul pe termen lung al sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și al Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest proces își propunea să examineze viitorul sistemului Convenției, prin realizarea unei analize exhaustive a modului în care sistemul Convenției ar putea fi menținut în esență în forma sa actuală, precum și a unei revizuiri mai substanțiale cu privire la modul în care cererile sunt rezolvate prin sistemul Convenției în vederea reducerii numărului de cazuri care trebuie să fie abordate de către Curte.

Informațiile, propunerile și opiniile primite au fost analizate de către un grup compus din experți naționali, desemnați de către guvernele statelor membre ale Consiliului Europei, dar și de experți externi, și au fost sintetizate într-un material publicat la finele anului 2015.¹⁰

Schimbarea radicală a jurisprudenței Curții într-o serie de situații generate de efectele crizei economice¹¹, în care s-a dat eficientă marjei de apreciere a statului, a condus la sesizarea¹² direcției în care se îndreapta Curtea și mai ales asupra afectării aplicanților de această schimbare de direcție. Ne întrebam în 2013 în ce masură “Va mai oferi Curtea Europeană a Drepturilor Omului o „justiţie justă” justiţiabililor europeni şi îşi va păstra rolul de „gardian” al drepturilor omului pe care l-a reprezentat până în prezent? Sau va fi tot mai mult o Curte a drepturilor statelor, în care „marja de apreciere” să prevaleze faţă de încălcările reclamate de justiţiabilii europeni?”¹³

Pornind de la întrebarile de mai sus, ca urmare a evoluţiei rolului conceptului „marjei de apreciere” în aplicarea normelor Convenţiei, tendințele ce se întrevăd și după adoptarea Declarației de la Brighton ridică tot mai mult un semnal de alarmă cu privire la standardul de protecție viitoare a drepturilor omului, și mai ales din perspectiva limitării excesive a accesului la jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că s-a ajuns la situația în care Curtea este pe cale de a se „sufoca” din cauza volumului considerabil al contenciosului pe care îl înregistrează nu ar trebui să conducă la denegarea de dreptate prin impunerea unor noi bariere pentru justițiabili sau prin acordarea unei ponderi mult prea mari marjei de apreciere a statelor, în condițiile în care nu s-au creat suficiente mecanisme naționale care să înlocuiască mecanismul de aplicare directă al Convenției și un nivel de protecție suficientă a drepturilor garantate de Convenție. În aceste condiţii, riscul denegării de dreptate nu mai este o simplă ipoteză de școală, impunându-se „reforma reformei” din moment ce considerăm că este în joc credibilitatea mecanismului european de protecţie, dar mai ales dreptul de acces la jurisdicția Curții.

Dacă „reforma” este redusă doar la accentuarea formalismului excesiv în analiza admisibilității plângerilor şi accentuarea tendinţei de lărgire a noțiunii autonome de marjă de apreciere ce este conferită statelor membre, atunci este necesară o amplă dezbatere asupra satisfacţiei durabile acordate justițiabiilor de sistemul european de protecţie care să aibă ca priorităţi astfel de coordonate. Așa cum spuneam în studiul citat, „ar fi regretabil să ne îndreptăm spre o Curte a drepturilor statelor şi tot mai puţin o Curte a Drepturilor Omului.”

2014 – Noul Regulament al Curții

La 1 ianuarie 2014 a intrat în vigoare un nou regulament din analiza căruia reieșea formalismul excesiv adoptat de Curte cu privire la plângerea introductivă. Noul art. 47 din Regulamentul Curţii a înăsprit condiţiile de sesizare a Curții. Acesta a fost însoțit și de noi instrucțiuni practice. Sunt aduse două modificări majore la criteriile care sunt aplicate pentru a se stabili dacă o cerere trebuie să fie respinsă sau atribuită unei formaţiuni judiciare din cadrul Curții. În primul rând, noul formular de cerere trebuie să fie completat în integralitate şi însoţit de toate documentele justificative relevante, sub sancţiunea de a nu fi examinat. În al doilea rând, cererea va fi în principiu declarată inadmisibilă ca tardiv formulată dacă lipsurile din formularul de cerere sau din dosarul cauzei sunt completate după expirarea termenului de şase luni.

Astfel, se poate susține că formalismul excesiv a devenit scutul Curții în fața volumului ridicat de plângeri cu care era sesizată.

S-a realizat și un Ghid practic de admisibilitate¹⁴ care detaliază normele şi jurisprudenţa aplicabile admisibilităţii, în acord cu cele afirmate la pct. 6 din Declaraţia de la Interlaken, prin care se solicitase „statelor părţi şi Curţii să asigure punerea la dispoziţia potenţialilor reclamanţi a unor informaţii obiective şi complete privitoare la convenţie şi la jurisprudenţa Curţii, în special la procedura de depunere a cererilor şi la criteriile de admisibilitate” (subl. ns.) .

S-a avut astfel în vedere și constatarea, exprimată chiar de președintele Curții, Dean Spielmann, în preambulul  Ghidului, că “Experienţa şi statisticile sus-menţionate arată în mod clar că majoritatea reclamanţilor individuali nu au o bună cunoaştere a condiţiilor de admisibilitate. Se pare că acest lucru este valabil şi pentru un număr mare de consilieri juridici şi practicieni în domeniul dreptului. (…) Ghidul are ca obiect să permită avocaţilor să îşi sfătuiască cel mai bine clienţii asupra şanselor de admisibilitate a cauzei şi să reducă numărul de cereri vădit inadmisibile”(subl. ns.),

Ghidul se adresează în principal practicienilor dreptului, și în special avocaţilor care au vocaţia să reprezinte reclamanţii în faţa Curţii. Toate criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 34 (cereri individuale) şi la art. 35 (condiţiile de admisibilitate) din Convenţie au fost examinate în lumina jurisprudenţei Curţii. Chiar Ghidul subliniază că: ”În mod evident, daca anumite noţiuni, precum termenul de şase luni sau epuizarea căilor de recurs interne, sunt mai uşor de definit”, altele, precum „lipsa vădită de fundament”, ”care poate fi declinată aproape ad infinitum”, sau ”competenţa Curţii ratione materiae ori ratione persoane, nu au suficientă previzibilitate în interpretare”.

Considerăm că mențiunea expresă din Ghid, în sensul că acesta “nu obligă în niciun caz Curtea în interpretarea criteriilor de admisibilitate”, este de natură să creeze o și mai mare imprevizibilitate și lipsă de transparență cu privire la viziunea Curții în pronunțarea unor situații de inadmisibilitate.

Chiar dacă scopul declarat al Ghidului era facilitarea redactării unei plângeri în raport de noile rigori procedurale și de formatul nou al plângerii introdus prin Regulamentul modificat, practicienii dreptului specializați se plâng că nu este asigurată o accesibilitate suficientă a procedurii, din perspectiva cunoașterii transparente a mecanismului de filtrare și de stabilire a regimului  inadmisibilităților în raport de care se pronunța soluțiile judecătorului unic.

2015 –  Raportul  Comitetul Director pentru Drepturile Omului cu privire la “Viitorul sistemului Conventiei Europene”

În urma analizarii propunerilor transmise ca rezultat al apelului public lansat în anul 2013, precum și după examinarea deficiențelor sistemului de către specialiști în drepturile omului, la finele anului 2015 Comitetul Director pentru Drepturile Omului (în continuare “Comitetul”) a redactat un raport cu privire la Viitorul sistemului Convenției Europene¹⁵. S-au propus o serie de soluții de reformare a sistemului și s-a subliniat că punerea în aplicare inadecvată a Convenției de către statele-părți rămâne printre principalele provocări de care se lovește sistemul convențional:

„(i) Astfel, ca prim remediu, Comitetul a propus: În situația în care esența unei obligații legale stipulate de Convenție, care impune statelor părți să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigii în care acest stat nu a avut calitate procesuală este negată, Comitetul menționează că Înaltele părți contractante ar putea reflecta mai bine asupra principiilor generale cuprinse în hotărârile deja pronunțate de către Curte împotriva altor Înalte părți contractante, în vederea prevenirii altor posibile încălcări. În acest sens, identificarea practicilor bune, referitoare la tipuri de măsuri concrete care pot fi adoptate, ar putea avea efecte pozitive.

(ii) Comitetul consideră că formarea profesionala, precum și activitățile de conștientizare a Convenției și a jurisprudenței Curții sunt extrem de prioritate pentru a remedia deficiențele în ceea ce privește punerea în aplicare a Convenției. Recunoscând în același timp eforturile deja făcute de către toate părțile interesate, Comitetul subliniază necesitatea:

1. de a oferi, în temeiul unei baze structurate, posibilități de formare mai bine orientate, adaptate fiecărui stat membru, profesioniștilor din domeniul juridic implicați (de exemplu, înalților funcționari, precum și judecătorilor, procurorilor și avocaților), prin care să se abordeze problemele legate de punerea în aplicare a Convenției în fiecare stat membru, utilizând la maximum întregul potențial al programului de formare pan-europeană pentru drepturile omului pentru profesioniști (Programul HELP¹⁶) al Consiliului Europei.

2. de a intensifica eforturile în ceea ce privește traducerea (a unor extracte) din hotărârile de principiu și/sau elaborarea unor rezumate ale acestor hotărâri în limbile naționale, în special cu scop educațional și de formare;

(iii) Stabilirea, în măsura în care este necesar, a unor „puncte de contact” pe problematica drepturilor omului în cadrul autorităților executive, judiciare și legislative, aceste autorități în cauză ar trebui încurajate, în special, dacă nu exista modele pertinente de integrare în cadrul organismelor guvernamentale. Aceste „puncte de contact” ar putea fi solicitate să ofere consiliere cu privire la aspectele referitoare la Convenție.

(iv) Există întotdeauna necesitatea de a îmbunătăți căile interne de recurs, fie prin crearea unor noi căi de atac (inclusiv preventivă, judiciară sau în alt mod), fie prin interpretarea căilor de atac existente sau a dreptului procedural intern, în conformitate cu obligațiile care decurg din articolul 13 din Convenție. Problematica căilor de atac interne trebuie să fie în centrul oricărei activități pentru a sprijini punerea în aplicare a Convenției la nivel național, cât și în activitatea tematică a comitetelor relevante ale Consiliului Europei, în special cele care implică reprezentanții sistemelor jurisdicționale naționale (judecători, procurori etc.).

(v) Guvernele ar trebui să informeze pe deplin parlamentele cu privire la interpretarea și aplicarea standardelor Convenției, inclusiv compatibilitatea (proiectelor) de legi cu Convenția.

(vi) O expertiză corespunzătoare, cu privire la aspectele legate de Convenție, ar trebui, după caz, să fie pusă la dispoziția parlamentarilor prin stabilirea unor structuri parlamentare de evaluare a problematicii drepturilor omului și/sau prin susținerea unui secretariat specializat și sau prin garantarea accesului la o expertiza imparțială în legislația drepturilor omului, dacă este cazul, în Cooperarea cu Consiliul Europei.

(vii) De asemenea, Comitetul a subliniat importanța accesării cu mai mare încredere a mecanismelor existente la nivelul Consiliul Europei (printre care, Comisia de la Veneția), care oferă posibilitatea de a examina compatibilitatea legilor cu normele Convenției.

(ix) Comitetul reiterează rolul important pe care structurile naționale competente în sfera drepturilor omului și societatea civilă îl pot avea în punerea în aplicare a Convenției. De asemenea, acesta își reiterează sprijinul pentru înființarea unor instituții naționale independente specializate în Drepturile omului și încurajează existenta unor condiții adecvate, la nivel național, pentru îndeplinirea misiunii lor în sfera drepturilor omului.

Comitetul încurajează statele părți să implice toți actorii naționali pertinenți în implementarea Convenției. Comitetul considera că o activitate sistemică de punere în aplicare a standardelor Convenției ar trebui să acopere toate aspectele relevante.¹⁷”.

2016 – Modificarea Regulamentului Curții

La 14 noiembrie 2016 se modifică din nou Regulamentul Curții¹⁸. Din analiza acestuia considerăm că reiese și faptul că una dintre soluțiile actuale de eficientizare a activității Curții a rămas tot abordarea unui formalism excesiv în analizarea plângerilor.

II.Efectele reformei reflectate în analizele statistice ale activității Curții

Varietatea soluțiilor pentru aplicarea mai eficientă a Convenției propuse în Raportul Comitetului nu a produs încă rezultate.

Analizele statistice ale activității Curții din ultimii ani¹⁹ confirmă această situație.

Analiza statistică a activitătii Curții pentru anul 2015, publicat în martie 2016, evidențiază în continuare un număr ridicat de hotărâri  ale judecătorului unic prin care a respins ca inadmisibile 43.135 de plângeri adresate Curții²⁰. Dintre acestea, 4180 aparțin cauzelor împotriva României.

Din 2011 până în 2016²¹ se observă o scădere a numărului cererilor declarate ca inadmisibile direct de către judecătorul unic: 50677 în 2011, 48 350 în 2012, 45 700 în 2013, 43 450 în 2014, 27 050 în 2015, 27300 în 2016. În analizele din 2014, 2015, și 2016 se reține ca explicație a situației faptul că “exigențele impuse de art. 47 din Regulament își fac efectele.”

Cu toate acestea, la 2 ani de la publicarea Addendumului cu recomandări și soluții de către Comitet, statistica²² publicată în luna ianuarie 2017 pentru activitatea Curții din anul 2016 nu este îmbucurătoare pentru justițiabili și avocați. Se constată că au fost respinse ca inadmisibile de judecătorul unic, de o cameră sau de un comitet, 36 579 de cereri individuale, dintre care 30 998 de către judecătorul unic.

Este relevantă și statistica ce este cuprinsă în Raportul Curții pentru anul 2016, din care rezultă că cererile individuale în care România este pârât au fost respinse ca inadmisibile după cum urmează: 7096 în 2014, 4180 în 2015, 4089 în 2016.

Prin raportare la alte țări similare ca număr de cereri adresate Curții se înregistrează la nivelul anului 2016 următoarele date statistice în privința respingerilor ca inadmisibile: Rusia – 6365; Ucraina – 4188; Turcia – 4042; Polonia – 2246; Italia 2695. În schimb, alte țări înregistrează statistici mult mai reduse în privința numărului  de inadmisibilități ale plângerilor: Grecia – 455; Regatul Unit – 360; Franța – 874; Bulgaria – 907; Moldova -750; Spania – 557.

În concluziile raportului statistic pentru anul 2016 se subliniază că, în 2017, Curtea și Grefa sa “vor continua să se gândească la noi metode de lucru și la noi abordări pentru a simplifica în continuare procedurile pentru diferite categorii de plângeri.”

Sunt ușor de estimat care vor fi efectele acestei “simplificări” în soluționarea cererilor asupra protecției reale a dreptului de acces al  aplicanților.

III. Concluzii si propuneri

Analiza unei situații pe baza indicatorilor statistici are o importanţă deosebită pentru persoanele învestite cu autoritatea de a elabora şi decide în domeniul supus analizei, dar si pentru spaţiul economic sau social, pentru exponenţii mediului universitar academic, pentru formatorii din domeniul analizat, pentru cercetătorul aplecat asupra înţelegerii mecanismelor profunde ale evoluţiei societăţii, deci pentru toate persoanele şi, în special, pentru cei care au rolul de a adopta politici benefice societăţii și sistemului judiciar, în special, în dinamica lor.

De aceea, am considerat necesar să aducem în analiza noastră și statisticele mai sus prezentate, care ne ajută în formularea unor concluzii și propuneri realizate cu scopul de a îmbunătăți accesul la procedura în fața Curții, dar și eficientizarea mecanismelor de protecție internă a drepturilor garantate de Convenție.

Eforturile susținute de la nivelul Consiliului Europei și al Curții Europene prin care se încearcă identificarea carențelor sistemului convențional, a posibilelor remedii și de elaborare a unor soluții concrete, care să asigure viabilitatea sistemului de protecție al Convenției nu par a fi însă corelate cu un efort la fel de susținut al autorităților naționale.

Încălcările continue ale normelor Convenției la nivel național, lipsa unor remedii suficiente la nivel intern, corelat cu  lipsa unui acces suficient la procedura în fața Curții în raport de rigorile și limitările mai sus expuse, nu fac decât să nască îngrijorare cu privire la eficiența în practică garanțiilor de protecție existente pentru drepturilor protejate de Convenție.

A. Numărul foarte mare de plângeri adresate împotriva statului român, care situează România în primele poziții ale unui clasament negativ, denotă că există încă la nivelul aplicanților percepția nerespectării dispozițiilor Convenției Europene de către instanțele române și faptul că judecătorul național refuză să fie “primul judecător” care urmărește și aplică Convenția.

Se poate aprecia din acest punct de vedere că există o rezervă în aplicarea în dreptul intern a mecanismului constituțional prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

De asemenea, există o rezervă și în aplicarea de către judecătorul național a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O. ²³  care prevede:

– “pentru asigurarea compatibilității, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudență și de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective” (pct. 12 din Anexa);

– “verificarea (compatibilității legilor în vigoare și a practicii administrative de către instituțiile judiciare) poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare.”( pct. III.28 din Anexă)

Prin urmare, judecătorul național, verificând compatibilitatea legii interne cu standardele de protecție impuse de CEDO și jurisprudența sa relevantă, va putea proceda la o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.

Aceste dispoziții constituționale sunt destul de rar luate în considerare de instanțele naționale, pentru a-și motiva soluții care să aibă la bază aplicarea cu prioritate a Convenției și a jurisprudenței sale relevante, de natură a asigura o protecție sporită drepturilor omului.

În același timp, justițiabilul nu are garantat într-o măsură sporită accesul direct la procedurile constituționale, în măsura în care hotărârea instanței constituționale ar putea fi un remediu al încălcării unui drept garantat de Convenție, în situația în care s-ar pronunța asupra constitutionalității unei norme interne prin raportare la drepturile garantate constituțional și mai ales asupra conformității acelei norme cu norma convențională în materia protecției drepturilor omului. Procedurile inițiate de către cei interesați în fața instanței de contencios constituțional sunt filtrate prin intermediul instanțelor în fața cărora se ridică excepția de neconstituționalitate. În acest din urmă caz, însă, instanțele naționale beneficiază de o marjă de apreciere în privința necesității sesizării instanței constituționale.²⁴ Pe de altă parte, ar fi util ca deciziile finale să poată fi atacate la Curtea Constituțională – diferit de excepția de neconstituționalitate, similar mecanismului de sesizare care există în Spania sau Germania. Acest mecanism poate explica numărul mai redus de plângeri la CEDO înregistrate din aceste țări, în care e reglementată acțiunea directă la Curtea Constituțională.

Pe de altă parte, această alternativă ar putea prezenta un dezavantaj:”răspunsul negativ al Curții Constituționale poate să rămână ineficient ori de câte ori, ulterior, instanța de drept comun ar ajunge la concluzia autonomă că dreptul CEDO conferă o protecție mai sporită decât cea conferită prin interpretarea Constituției de Curtea Constituțională și impune astfel anumite măsuri raportat la dispoziția legală criticată, precum aceea de înlăturare și/sau de interpretare conformă cu dreptul CEDO aplicabil. De altfel, există și jurisprudență CEDO în care Curtea de la Strasbourg a considerat că ingerința adusă de o normă națională unui drept protejat de Convenție nu era justificată sau proporțională cu scopul urmărit, deși aceeași normă fusese anterior declarată ca fiind constituțională de către instanța de contencios constituțional națională.”²⁵

B. Identificăm o nevoie de dezbatere la nivel instituțional și profesional cu decidenții în privința mecanismelor de acceptare a direcției în care se îndreaptă viitorul Curții, procedura în fața Curții, în ceea ce privește lărgirea marjei de apreciere acordată statelor. Semnarea de către România a Protocolului 15 la Convenție încă din iunie 2013²⁶, aproape imediat după deschiderea procedurilor de semnare de către țările membre ale Consiliului, poate denota faptul că statul român, aflat între “campionii” la numărul de plângeri adresate Curții pentru încălcări ale drepturilor omului, dorește să reducă riscul antrenării răspunderii sale, prin limitarea și mai puternică a accesului la procedura în fața Curții.

Este esențială în acest sens implicarea reprezentanților societății civile, a organizațiilor pentru protecția drepturilor omului și, nu în ultimul rând, a avocaților – prin organele lor reprezentative, dată fiind misiunea avocaților consacrată în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995²⁷ și din Codul deontologic al avocaților europeni²⁸, în dialogul instituțional cu reprezentanții României în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și cu cei din cadrul Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei.²⁹

Între obiectivele prioritare ale României la Consiliul Europei se află și “susţinerea eforturilor de reformă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât prin modalităţi de creştere a eficienţei acesteia, ce nu implică modificarea actualului cadru juridic, cât şi, în cazul în care este necesar, prin amendamente aduse cadrului convenţional (Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale Omului  şi  protocoalele adiţionale)”.³⁰

Or, în stabilirea unor astfel de obiective este necesar să se țină seamă de nevoile protecției reale a drepturilor omului prin mecanisme și reglementări inclusiv la nivel convențional adaptate specificului național, specific în care se identifică încă existența unor deficiențe în asigurarea nivelului de protecție al drepturilor fundamentale corespunzător standardelor CEDO.

În cadrul unui astfel de dialog profesional și instituțional cu reprezentanții statului în organele decidente ale Consiliului Europei, precum și cu cei din cadrul mecanismelor interne de aprobare a Protocoalelor la Convenție (parlament, guvern) și cu emitentul reglementărilor specifice (Curtea), este necesar a fi aduse în atenție următoarele aspecte de natură să asigure accesul justițiabililor la protecția asigurată de mecanismul CEDO:

1. Transparentizarea criteriilor de admisibilitate ale unei cereri, având în vedere forma actuală a formularului plângerii

Formalismul excesiv al verificării condițiilor de completare a formularului impune menționarea precisă, clară și fără urmă de echivoc a condițiilor ce trebuie respectate la redactarea unei cereri și a criteriilor de admisibilitate aplicate de Curte; oferirea unui model orientativ al unei cereri admisibile.

În jurisprudența sa, Curtea a analizat sfera de aplicare a art. 6 din Convenție atunci când legislaţia referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs sau aplicarea acesteia împiedica justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, Zvolsky şi Zvolska împotriva Republicii Cehe, pct. 51).

De asemenea se pune o problemă de încălcare a art. 6 atunci când existenţa unor bariere procedurale împiedică sau limitează posibilităţile de a sesiza o instanţă. O interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură (formalism excesiv) îi poate priva pe reclamanţi de dreptul de acces la un tribunal (Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, pct. 49; Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, pct. 38; S.A. „Sotiris şi Nikos Koutras ATTEE” împotriva Greciei, pct. 20; Beles şi alţii împotriva Republicii Cehe, pct. 50; RTBF împotriva Belgiei, pct. 71, 72, 74).

2. Precizarea în Regulamentul Curții și în Ghidul de admisibilitate cu mai multă acuratețe a motivelor de respingere ca inadmisibilă a unei cereri, care să asigure previzibilitatea modului de interpretare în etapa de filtru a condițiilor de admisibilitate

Majoritatea cererilor sunt respinse pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 34 și 35 din Convenție, fără a se oferi petenților o motivare in concreto a respingerii cererii introduse. În aceste condiții, petenților le este imposibil să înțeleagă care anume din condițiile prevăzute de cele două articole stipulate nu au îndeplinit-o. Analizând aceste condiții, petentului/avocatului îi este imposibil să identifice în mod diligent sau să presupună ce condiție nu ar fi putut fi îndeplinită. Criteriul de admisibilitate enunțat în mod generic «din orice alt motiv constatat de Curte» nu este suficient de clar și precis astfel încât să-i conducă pe petenți/avocați la motivele justificative ale unei astfel de respingeri și a-și ajusta comportamentul profesional sau a formula o altă plângere (dacă mai este în termen).

Prin aplicarea acestui formalism excesiv și a lipsei de motivare a deciziei de inadmisibilitate, considerăm că se încalcă chiar dreptul la justiția convențională, din perspectiva accesului la instanța europeană. Curtea se transformă astfel din gardianul drepturilor omului, către care se îndreaptă încrederea tuturor cetățenilor europeni, într-o instanța care ar putea fi acuzată că încalcă chiar ea unul dintre drepturile fundamentale garantate de Convenție.

O astfel de practică trebuie revizuită, asigurându-se măcar remedii echivalente ale limitărilor aduse astfel dreptului  de acces la jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât dreptul de acces la jurisdicția Curții³¹ să fie un drept efectiv, și nu unul iluzoriu (Bellet c. Frantei, § 38; Běleš si altii c. Cehiei, § 49; Golder c. Regatului Unit, § 36; Philis c. Greciei (no. 1), § 59; De Geouffre de la Pradelle c. Frantei, § 28; Stanev c. Bulgaria [GC], § 229), iar justițiabilul să aibă „o oportunitate clară, practică de a contesta un act care constituie o ingerință în drepturile sale” (Bellet c. Frantei § 36; Nunes Dias c. Portugaliei).

3. Adresa de comunicare a soluției de respingere ca inadmisibilă să fie însoțită de referatul/raportul care a stat la baza soluției pronunțate de judecătorul unic, cu indicarea, măcar sumară, enumerativă a condițiilor constatate ca neîndeplinite.

Garanţiile implicite ale art. 6 § 1 includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Atunci când un motiv (argument), invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, impune un răspuns specific şi explicit (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).

Or, dacă această este viziunea Curții atunci când analizează motivarea unei hotărâri pronunțate de  o instanță  națională, cu atât mai mult se impune ca atunci când pronunță o soluție atât de radicală cum este cea de respingere ca inadmisibilă a unei plângeri să explice cel puțin în esență care a fost condiția de admisibilitate neîndeplinită, dacă a fost una de formă sau una de fond (de genul celei prevăzute de art. 47 pct. 1 lit. d), f) din Regulament, care vizează expunerea violărilor drepturilor prevăzute de Convenție și argumentele formulate în susținerea lor).

Practica actuală a Grefei Curții de a comunica un răspuns “tip” de respingere, în care se face doar mențiunea generică a aplicării art. 47 din Regulament, nu oferă nicio lămurire cu privire la clarificarea motivului concret de respingere, respectiv a uneia sau mai multora dintre condițiile prevăzute în art. 47 care nu ar fi îndeplinite.

Acest lucru este posibil și printr-o completare a Regulamentului Curții pe aspectul stabilirii atribuțiilor  raportorilor nejudiciari.³² În fapt, aceștia sunt cei care întocmesc un raport asupra dosarului și îl prezintă judecătorului unic, raport pe baza căruia judecătorul unic pronunța soluția. Importanța acestui raport și a responsabilității raportorului este subliniată de situațiile în care plângerile introductive sunt întocmite de regulă în limba română, la fel și actele care le însoțesc, nefiind obligatorie traducerea lor în această etapă inițială. Or, înțelegerea problematicii cazului și a modului în care raportorul și-a îndeplinit sau nu corespunzător atribuțiile, precum și modul concret în care judecătorul unic poate cenzura propunerea de respingere din raport depinde de transparența unui astfel de act procedural față de unica persoană interesată – petentul și avocatul său.

Datele statistice comunicate de Curte în analizele din ultimii ani confirmă un număr foarte mare de cereri radiate de pe rol ca inadmisibile (43133 cauze în 2015; 35579 în 2016, dintre care cele împotriva României sunt în număr de 4089 în 2016 și de 4180 în 2015), de natură să conducă la una dintre următoarele două concluzii sau ambele:

– că nu se cunosc într-o măsură suficientă regulile de completare și concepție a plângerii introductive, “necunoașterea” putând avea ca bază și o insuficientă claritate a reglementării și instrucțiunilor ;

– că soluțiile de respingere ca inadmisibile au un mare grad de hazard, de arbitrariu, în condițiile în care chiar avocați experimentați în procedura la Curte ajung să primească soluții nemotivate de respingere pe inadmisibilitate.

Comunicarea referatului care stă la baza deciziei de inadmisibilitate poate conduce la remedierea unor deficiențe rezultate din practica formulării plângerilor, poate contribui la îmbunătățirea practicii avocațiale specifice cererilor adresate Curții în concordanță cu criteriile de apreciere aplicate de Curte și ar asigura nivelul de transparență obligatoriu în cadrul unei astfel de proceduri.

4. O problemă deosebit de importantă în asigurarea unui acces real și efectiv la jurisdicția Curții o constituie și modalitatea de recrutare a grefierilor și raportorilor Curții Europene din rândul magistraților români

Considerăm că practica ultimilor ani de detașare a judecătorilor și procurorilor la Grefa Curții, cu avizul CSM, este neconformă nu numai cu reglementările interne – art. 125 din Constituție³³ și cu Legea nr. 303/2004 privind   statutul judecătorilor și procurorilor, ci și prin raportare la standardele convenționale de asigurare a unui proces echitabil, ce include și dreptul la un tribunal imparțial inclusiv la nivelul Curții, astfel cum s-a conturat în jurisprudența Curții (Beaumartin împotriva Franţei, pct. 38; Sramek împotriva Austriei, pct. 42), în aplicarea art. 6 din Convenție.³⁴ Dacă acești magistrați întocmesc rapoartele pe problema admisibilității, care stau la baza hotărârii judecătorului unic, în condițiile în care aceștia sunt plătiți de statul roman care este parte în cadrul procedurii, atunci este afectat în însăși substanța sa dreptul de acces la o procedură imparțială.

Relevantă în acest sens este motivarea unei hotărâri a CSM³⁵ prin care se aprobă prelungirea detașării unor judecători în funcții de grefieri la Grefa CEDO și în care se reține justificarea Ministerului Justiției că prezența acestora la Grefa Curtii de la Strasbourg ”a redus cu 29% plângerile cetățenilor nemulțumiți de hotărârile instanțelor românești.”³⁶ „Datorita preocupărilor autorităților române pentru detașarea juriștilor independenți la CEDO, numărul cererilor românești aflate pe rolul Curții a scăzut cu 29%, acest rezultat datorându-se, în mare parte, aportului celor 3 juriști naționali detașați„. Motivarea hotărârii de aprobare a detașării este la fel de elocventă: ” … prin detașarea magistraților români la Grefa Curții de la Strasbourg, Consiliul Superior al Magistraturii va susține angajamentul statului român, ca membru al Consiliului Europei, în ceea ce privește eficientizarea sistemului Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului„.

Dacă misiunea celor detașați la Grefa Curții este diminuarea numărului de plângeri declarate admisibile, atunci acest aspect trebuie stopat, pentru a nu a se ajunge la percepția publică că această Curte a devenit tot mai mult o Curte a drepturilor statelor și mai puțin o Curte a drepturilor omului, așa cum a fost ea concepută la momentul adoptării Convenției, potrivit dezideratelor expuse în preambulul său.³⁷

Dacă argumentul avansat de noi mai sus nu ar putea fi acceptat, invocându-se faptul că judecătorii beneficiază de independență, considerăm că ar fi măcar necesară stoparea detașării magistraților–procurori la Grefa Curții, având în vedere faptul că inclusiv CEDO a recunoscut faptul că procurorul este parte într-o cauză, nebeneficiind de independență și imparțialitate în sensul autonom al Convenției (Priebke împotriva Italiei, decizia din 5 aprilie 2001 sau Clements împotriva Greciei, decizia din 19 aprilie 2016).

5. Formarea inițială și continuă a avocaților și magistraților în domeniul drepturilor omului

Una dintre direcțiile de acțiune stabilite încă din 2015 prin Raportul Comitetul Director pentru Drepturile Omului cu privire la “Viitorul sistemului Convenției Europene” ca alternative la reforma actuală a sistemului Convenției este că acesta și statele membre să ofere, în temeiul unei baze structurate, posibilități de formare mai bine orientate, adaptate fiecărui stat membru, profesioniștilor din domeniul juridic implicați (judecătorilor, procurorilor și avocaților).

Programul HELP (European Programme for Human Rights Education for Legal Professionals/Programul European  pentru Educație în domeniul Drepturilor Omului pentru profesiile juridice) are ca scop implementarea sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în statele părţi la Convenţie.³⁸

Potrivit scopurilor programului, punerea în aplicare a drepturilor omului este o responsabilitate comună și HELP contribuie în mare măsură la sensibilizarea în acest scop a institutelor naționale de formare și a Barourilor responsabile de formarea în domeniul drepturilor omului, ajutorarea acestora cu instrumente și resurse care să permită o armonizare a formării, prin urmare, o armonizare a aplicării Convenției în dreptul intern. Armonizarea aplicării convenției garantează că drepturile individuale ale fiecărui european sunt respectate cât mai mult posibil și ca instituțiile interne vor lucra pentru eficiența sistemului Convenției.

În prezent, Consiliul Europei și UE, în colaborare cu INM și UNBR a asigurat suport tehnic și financiar magistraților și avocaților din România în cadrul programului “HELP in the 28”, prin organizarea unui curs de formare în domeniul protecției datelor cu caracter personal, componentă a dreptului la viață privată protejat atât de Convenție,cât și de Carta Drepturilor Fundamentale din UE. E un început.

Formarea profesioniștilor din domeniul juridic pe problematica drepturilor omului, în vederea invocării și aplicării ei în practica profesională, implică însă un efort de ordin organizatoric, logistic, financiar, pentru a asigura, pentru cât mai mulți practicieni ai dreptului, accesul la informație în acest domeniu și în special pentru avocați.

De ce e necesară formarea în acest domeniu în special pentru avocați?

Președintele Curții Europene a Drepturilor Omului – Guido Raimondi, subliniind locul și rolul avocaților în sistemul de justiție și, în special, pentru apărarea drepturilor omului, pentru punerea în aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul jurisdicțiilor interne arată³⁹:  “Pentru a apăra cu eficacitate drepturile omului în fața jurisdicțiilor naționale și, de asemenea, în fața Curții noastre, cunoașterea Convenției și a Protocoalelor sale este esențială. Asta înseamnă importanța formării avocaților în materia drepturilor omului și, prin urmare, școli de formare care completează educația universitară în particular. “formele de pregătire profesională ale avocaților să plaseze drepturile omului printre prioritățile lor. “Curtea a trasat, timp de mai bine de șaizeci de ani, marile linii ale dreptului la un proces echitabil, ale dreptului privind respectul la viața privată. Ea a intervenit în domenii noi precum biotehnica, educația sau mediul înconjurător. (…) Dacă a putut face asta, este datorită avocaților care au ridicat aceste probleme.“ Pentru aceste motive a încheiat cu îndemnul: “Elevi avocați, Convenția vă aparține. Vouă vă revine, în anii care vin, să faceți acest text să trăiască, invocându-l în fața judecătorilor interni și la Strasbourg. Este o responsabilitate frumoasă!“ (subl. ns.)

În același context sunt relevante și aprecierile lui Françoise Tulkens⁴⁰, fost judecător şi vice-preşedinte al Curţii Europene a Drepturilor Omului : „profesioniştii dreptului au un rol esențial în materia protecţiei drepturilor omului, mai ales în timp de criză. Rolul profesioniştilor dreptului este considerabil, în măsura în care drepturile fundamentale reprezintă un patrimoniu comun şi sunt vectorul păcii.” ”Drepturile omului nu sunt un lux, ci o necesitate, inclusiv, sau, mai ales, când sunt confruntate cu criza actuală, economică şi de securitate.”

Pentru aceste motive este necesară asigurarea unei susțineri din partea Consiliului Europei, cât și a autorității statale, pentru activități de formare în domeniul protecției drepturilor omului.

6. Necesitatea de a îmbunătăți căile interne de atac, de respectare și aplicare a Convenției Europene și a jurisprudenței Curții Europene la nivel național

Aceasta era una dintre direcțiile de acțiune stabilite prin Raportul Comitetului din 2015, ca alternativă la “reforma” sistemului de protecție a Curții. Cu toate acestea, nu se identifică la nivel intern niciun demers legislativ prin care să se ofere o alternativă de protecție în sistemul judiciar intern a drepturilor garantate de Convenție.

Una dintre modalități ar putea fi crearea unui mecanism național mult mai flexibil la nivelul Curții Constituționale de verificare a conformității legislației naționale cu norma convențional și jurisprudența relevantă a Curții, în raport și de dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Sistemul german constituțional poate constitui un model, sub aspectul sesizării Curții printr-o plângere constituțională – acțiune directă.

Instituirea unui mecanism național la nivelul Curții Constituționale pentru prevenirea divergențelor în aplicarea Convenției sau, și mai grav, a situațiilor de neaplicare a acesteia, de instanțele naționale.⁴¹

În România nu a fost încă întreprins niciun demers pentru crearea unui organism independent care să monitorizeze și să controleze gradul de respectare a jurisprudenței europene la nivelul instanțelor naționale, așa cum se recomanda prin Raportul Comitetul Director pentru Drepturile Omului cu privire la “Viitorul sistemului Convenției Europene” din 2015. În România nu există nici măcar un demers care să asigure traducerea hotărârilor Marii Camere a CEDO, hotărâri care, din moment ce sunt pronunțate de Marea Cameră, au o importanță fundamentală pentru înțelegerea cerințelor impuse de diferite dispoziții din Convenție.

Fără a epuiza în acest studiu problematica măsurilor de protecție ale justițiabilului român pentru menținerea  nivelului de protecție al drepturilor sale garantate de Convenție, concluzionăm că preocuparea avocaților români cu privire la problemele mai sus aduse în dezbatere trebuie să rămână constantă, nu numai datorită misiunii lor speciale în acest domeniu, ci și datorită efectelor directe asupra modului în care își desfășoară activitatea  profesionala specifică.

Preocuparea constantă a doctrinei și practicienilor cu privire la noile direcții ale evoluției Curții⁴² trebuie să aibă în vedere în primul rând răspunsul la întrebarea centrală, și anume: ce impact au acestea asupra situației justițiabilului-victimă și cu privire la modul cum Curtea, statele părți și Comitetul Miniștrilor își îndeplinesc sarcinile în sistemul Convenţiei?

Maniera actuală de schimbare a sistemului Convenției ar trebui stopată, având în vedere că nu se asigură previzibilitatea și transparența acesteia. Ar trebui să existe o viziune clară asupra viitorului sistemului care să poarte aprobarea statelor părți și care să permită sistemului să răspundă în mod adecvat și eficient la diferitele probleme serioase care îl înconjoară. Legitimitatea schimbării trebuie asigurată mai ales prin accesibilitatea procedurii în fața Curții, accesibilitate ce poate fi efectiv obținută numai printr-un grad sporit de previzibilitate și transparență raportat la actorul pe ale cărui drepturi urmărește să le protejeze: justițiabilul–victimă.

---

Av. Monica Livescu
Av. Mădălina Boncan