„Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.”

O recentă hotărâre1 în materia abținerii judecătorilor a atras atenția asupra modului cum este înțeleasă această instituție în justiția din România, din perspectiva aplicării standardelor Convenției Europene a Drepturilor Omului cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil.

Faptul că ea este pronunțată chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție face ca problema să necesite cu atât mai mult o analiză și chiar o dezbatere în mediul juridic românesc, pentru că o astfel de soluție constituie un element de reper și pentru alte instanțe ierarhic inferioare.

În concret, au fost respinse declarațiile de abținere formulate de toți judecătorii din cadrul secției penale a unei Curți de Apel, abțineri motivate de faptul că doi intimați din cauză aveau calitatea de vicepreședinți ai acelei Curți de Apel.

Încheierea prezintă cel puțin două aspecte de interes deosebit care merită analizate.

În primul rând, dimensiunea substanțială a încheierii vizează modul de aplicare și interpretare a articolului 6 par. 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul componentei esențiale a dreptului la soluționarea cauzei de un tribunal imparțial. În cauză, problema-cheie privind dreptul fundamental mai sus menționat se referă la lipsa de imparțialitate declarată expres chiar de judecătorii care s-au abținut, în considerarea faptului că urmau să judece un proces în care aveau calitatea de părți doi vicepreședinți ai acelei instanțe. Obiectul acelei proceduri penale nici nu mai prezintă relevanță în analiza propusă.

Analiza din perspectiva propusă implică în mod necesar și o succintă analiză a modului în care este interpretată și aplicată sfera motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f Cod procedură penală care consacră că „există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.”

În al doilea rând, se remarcă dimensiunea metodologică a încheierii, respectiv raționamentul ICCJ, care implică o evaluare a acestuia și din perspectiva standardului de motivare a unei hotărâri, în raport de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă se constată că, deși Convenția este invocată în motivare, aceasta este doar cu caracter generic, fără aplicație pe contextul concret al cazului.

În demersul nostru, vom analiza pe rând cele două aspecte, pornind de la dimensiunea metodologică a încheierii, care, după cum vom evidenția, influențează și dimensiunea substanțială.

În ceea ce privește raționamentul instanței supreme pentru care a respins cererile de abținere ale judecătorilor întregii secții penale, întemeiate pe disp. art. 64 lit. f CPP, remarcăm în primul rând, caracterul sumar al motivării2 și lipsa referințelor la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Evocarea generică a Convenției este doar printr-o enunțare teoretică și abstractă a tipurilor de lipsă de imparțialitate definite în jurisprudența Curții Europene. Motivarea sumară nu ar fi o problemă în sine, dacă raționamentul ar fi complet și corect. Motivarea cu privire la principiile generale referitoare la dreptul la un proces echitabil s-a concentrat pe explicarea de tip teoretic a celor două teste ale lipsei de imparțialitate a unui judecător sau abordărilor pe care Curtea europeană le folosește de principiu atunci când decide cu privire la încălcarea sau nu a art. 6 par. 1 din Convenție.

Astfel, instanța supremă se raportează la art. 6 par. 1 din CEDO și identifică cele două demersuri dezvoltate în jurisprudența Curții Europene în aprecierea imparțialității, respectiv demersul subiectiv și demersul obiectiv.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, imparțialitatea se definește, de obicei, prin absența oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare3. Demersul subiectiv ia în considerare convingerea personală și comportamentul judecătorului, și anume dacă acesta dă dovadă de părtinire sau de prejudecată personală în speță. Demersul obiectiv constă în a stabili dacă instanța oferă, în special prin compunerea sa garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă privind imparțialitatea sa.4

După enunțarea celor două demersuri, instanța din cauza supusă analizei se limitează doar la analiza criteriului subiectiv al conceptului de imparțialitate, arătând sintetic că: „argumentul invocat în susținerea cererii supuse examinării nu este de natură să creeze o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitatea judecătorilor”.

Pornind de la jurisprudența constantă a Curții Europene5, s-ar putea reține că temeiul invocat în declarațiile de abținere – art. 64 lit. f CPP (singurul care rezultă din încheiere și în lipsa accesului la argumentele concrete din declarațiile de abținere) nu ar fi fost suficient și de natură a conduce la constatarea unei lipse de imparțialitate personală.

Chiar și în aceste condiții, ne exprimăm opinia că, instanța supremă ar fi trebuit să recurgă și la analiza de tip obiectiv, asemenea modului în care Curtea europeană aplică demersul obiectiv de analiză în marea majoritate a cauzelor care ridică întrebări legate de imparțialitate6. Recurgerea la demersul obiectiv se impunea cu atât mai mult cu cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cazurile în care poate fi dificil să se aducă probe pentru a contrazice prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, trebuie acordată o atenție sporită și garanție mult mai importantă condiției de imparțialitate obiectivă7. Nu în ultimul rând, instanța supremă ar fi trebuit să analizeze declarațiile de abținere potrivit demersului obiectiv, întrucât delimitarea între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă nu este ermetică. Îndoielile obiectiv justificate cu privire la imparţialitatea unui judecător din punctul de vedere al unui observator extern, pot fi generate nu doar de comportamentul unui judecător (demers obiectiv), ci şi din perspectiva opiniei sale personale (demers subiectiv)8.

Astfel, instanța supremă ar fi trebuit să verifice dacă, indiferent de comportamentul personal al judecătorilor care au formulat declarațiile de abținere, anumite fapte verificabile pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, demersul obiectiv se axează în principal pe exercitarea de către aceeași persoană a unor funcții diferite în cadrul procesului judiciar sau pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător și alți actori implicați în procedură9. Spre deosebire de abordarea subiectivă, „parțialitatea obiectivă se referă la însăși funcționarea sistemului judiciar și prezintă o cu totul altă sferă, care nu mai este disciplinară, ci organică.”10

Așadar, ne exprimăm opinia că, în situații de genul celei analizate, este necesară și utilă o verificare în concret a contextului în care a intervenit abținerea, pentru a se putea evalua dacă natura și gradul de legătură existente în cauză între părțile procesului care aveau calitatea de judecători, chiar cu funcții de conducere în cadrul acelei instanțe, și cei care au făcut declarațiile de abținere, sunt de un asemenea tip încât să poată afecta imparțialitatea instanței11.

Dacă s-ar proceda la o astfel de analiză, soluția asupra declarațiilor de abținere ar trebui să fie de admitere și nicidecum de respingere. O astfel de apreciere este bazată pe un raționament simplu: cererile de abținere formulate de către toți judecătorii unei secții nu și-ar fi găsit rostul dacă, într-adevăr, aceștia ar fi apreciat în forul lor interior că obiectivitatea lor nu ar fi fost afectată. Or, în jurisprudența sa12, Curtea Europeană a statuat că orice judecător trebuie să se abţină dacă există un motiv întemeiat pentru a se teme de afectarea imparţialității sale.

Chiar și reglementarea națională – art. 66 CPP, receptând standardul convențional, consacră printr-o normă imperativă obligația judecătorului care știe că se află într-o stare de incompatibilitate, să anunțe de îndată că se abține.13

Or, într-o astfel de situație, când, chiar judecătorii și-au exprimat incompatibilitatea în care se percep prin înseși declarațiile de abținere, ar fi deplin justificată temerea părților (și a oricărui observator) că va fi afectată imparțialitatea judecății ce va urma.14 Nu mai poate fi aplicată prezumția de imparțialitate.15

Abținerea judecătorilor concretizează îndeplinirea obligației acestora prevăzută de Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor16: „Art. 4. – Judecătorii (…) sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor (…)”.

Ne exprimăm opinia că respingerea cererilor de abținere în aceste condiții și obligarea acestora să judece în continuare reprezintă o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, pentru că nu s-a luat în considerare tocmai recunoașterea lipsei de imparțialitate chiar de către judecători.

Această anomalie de respingere a cererilor de abținere conduce în mod vădit la forțarea judecătorilor să judece împotriva manifestării lor de voință, care exhibă de fapt forul interior al acestora, evaluarea personală a modului în care se raportează la caz, la persoanele din cauză și temerea privind soluția lipsită de obiectivitate pe care ar da-o și care ar fi, evident, o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților din cauză. Este răsturnată astfel prezumția de imparțialitate care operează, conform jurisprudenței CEDO, până la proba contrarie17.

Recunoașterea lipsei de imparțialitate – care nu este „acoperită” și nici anihilată de soluția de respingere a abținerilor, urmată de judecarea în continuare a cauzei, este în contradicție cu cele reținute de Curtea europeană în jurisprudența sa, respectiv că „în această materie chiar și aparențele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică instanțele trebuie să inspire încredere justițiabililor”18.

Însăși noțiunea de „aparență de imparțialitate” este eminamente subiectivă, iar pentru a asigura o protecție reală justițiabililor, instanțele trebuie să găsească în utilizarea noțiunii de „aparență” suportul necesar pentru a garanta acestora protecția reală împotriva parțialității și prejudecăților. De aceea în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, teoria aparențelor a căpătat o importanță din ce în ce mai mare, Curtea subliniind importanța aparențelor în administrarea justiției19.

Așadar, în lipsa aplicării teoriei aparențelor, ar fi admise doar declarațiile de abținere și cererile de recuzare în care rezultă în mod evident că judecătorul este incompatibil20. Astfel, s-ar lipsi de efecte însăși noțiunea de „suspiciune rezonabilă” consacrată în legislația națională.

În acest sens sunt relevante și Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciară21:

„Imparţialitatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti. Ea este necesară nu numai hotărârii înseşi, ci şi întregii succesiuni de etape prin care se ajunge la ea. (…) Judecătorul îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat fără părtinire, fără subiectivism, fără idei preconcepute. (…) Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece. Între astfel de cazuri (…): cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părţi (…)”.

În acest context trebuie evocat celebrul dicton al Lordului Hewart din cauza R v. Sussex Justices, 1924 1 KB 256 22 care se regăsește și în motivarea multor hotărâri ale Curții Europene în materia art. 6 par. 1 din Convenție: „Nu numai că Justiția trebuie făcută, ci trebuie de asemenea să se vadă că este făcută”.

În acea cauză penală a fost anulată o hotărâre de condamnare pentru lipsa de imparțialitate a judecătorilor, generate de faptul că, la deliberare, a participat și grefierul, care fusese anterior angajat al firmei de avocați ce asistase partea vătămată. În hotărârea de anulare a condamnării s-a reținut că „ceea ce a fost important nu a fost ceea ce a fost de fapt făcut, ci ceea ce ar putea părea să fi fost făcut”. „Nu este de făcut nimic care să creeze nici măcar suspiciunea că a existat o ingerință necorespunzătoare în cursul justiției”. „Nu este doar de o anumită importanță, ci este de o importanță fundamentală ca justiția nu doar să se facă, ci să se considere că se face în mod evident și fără îndoială”.

În mod similar, în analiza motivului de incompatibilitate invocat în cauza națională supusă analizei, ar fi trebuit aplicate astfel de principii, care se încadrau în noțiunea de „suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată” la care se referă art. 64 lit. f Cod procedură penală.

Este mai mult decât evident că între magistrații unei anumite instanțe se formează o relație profesională și umană specifică, rezultată din lucrul în comun, interese comune. Lucrul într-o echipă timp de mai mulți ani generează înțelegere și cunoaștere reciprocă, concesii reciproce, și chiar consolidează prietenii sau alt gen de relații interpersonale.

În acest context, studiile confirmă că sentimentele de orice fel influențează cu prioritate reacțiile și deciziile oamenilor23. Or, și judecătorii pot fi sub influența sentimentelor atunci când, aflați în situația de a li se respinge o abținere, sunt forțați să judece persoane și situații față de care există posibilitatea să nu primeze rațiunea și rigoarea legii.24

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține într-o hotărâre25 un studiu comparativ al legislației a 28 de state părți la Convenție, constatând că în 17 state, legislația penală relevantă a stabilit o prevedere generală care impune judecătorului să se abțină în orice alte circumstanțe de natură a-i pune la îndoială imparțialitatea26.

În acest context de reglementare la nivelul statelor părți, consacrarea motivului de incompatibilitate consacrat de 64 lit. f Cod procedură penală constând în „suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată” se dovedește a fi în acord cu standardul CEDO. Problema este, însă, cum se aplică în concret o astfel de normă și cum este evaluată în practică această noțiune, astfel încât să nu fie golită de conținut.

În speța supusă analizei, legătura ierarhică între judecătorii secției și două dintre părți, ar fi trebuit să confirme suspiciunea rezonabilă că era afectată imparțialitatea celor care au formulat abțineri și acesta ar fi constituit un argument suficient pentru a admite abținerile.

În jurisprudența CEDO s-a statuat că pentru a se pronunța cu privire la existența unei „bănuieli legitime” de lipsă de imparțialitate a unui judecător trebuie avută în vedere optica justițiabilului în cauză, dar elementul determinant constă în „a sti dacă aprehensiunile, temerile acestuia pot fi apreciate ca obiectiv justificate.27

Or, dacă aceasta este perspectiva Curții Europene asupra modului de determinare a bănuielii/suspiciunii de lipsă de imparțialitate, cu atât mai mult pot fi apreciate că sunt întrunite condițiile unei suspiciuni rezonabile de lipsă de imparțialitate în cazul în care înșiși judecătorii unei întregi secții confirmă afectarea imparțialității lor prin declarațiile de abținere. Într-o astfel de situație oricare dintre părțile procedurii ar putea să invoce faptul că există temeri „obiectiv justificate”, că dreptul la un tribunal imparțial le-ar fi afectat, în situația în care acei judecători sunt obligați să judece. Petentul se va putea teme că judecătorii ar putea să dea o soluție favorabilă colegilor lor judecători și șefi ierarhici, iar intimații judecători se vor putea teme că cei obligați să judece în aceste condiții ar putea să dea o soluție de admitere a acelei plângeri, defavorabilă deci lor, pentru simplul fapt că vor avea o psihologie inversă. Va exista riscul de a defavoriza părțile în raport de care și-au exprimat abținerea tocmai pentru a nu fi eventual acuzați ulterior că și-au favorizat colegii/șefii.

Nereglementarea unei căi de atac în ipoteza respingerii abținerii constituie în sine o încălcare a art. 6 din Convenție, care ar necesita o intervenție legislativă pentru asigurarea remediului efectiv.

Or, în condițiile în care sunt forțați să judece, acei judecători nu mai sunt în măsură să respecte art. 10 din Codul deontologic al magistraţilor28 care prevede: (1) Magistraţii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de orice relaţii şi influenţe. (…) (3) Magistraţii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încredere a în imparţialitatea şi independenţa lor.”

Este relevant în analiză modul cum Curtea Europeană reține în jurisprudența sa, la rang de principiu, necesitatea existenței și punerea în aplicare a normelor care permit abținerea judecătorilor pentru asigurarea imparțialității: „Existența unor proceduri naționale de asigurare a imparțialității, și anume norme care reglementează retragerea judecătorilor, este un factor relevant. Astfel de norme manifestă preocuparea legiuitorului național de a înlătura toate îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitatea judecătorului sau a instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă faptul că asigură absența unei părtiniri reale, ele sunt direcționate spre înlăturarea oricărei aparențe de parțialitate și, astfel, servesc la promovarea încrederii pe care instanțele trebuie să o inspire publicului (ibid., par. 132).”29

În percepția publică, o astfel de soluție, cum este cea care face obiectul analizei, nu corespunde cu standardul CEDO în materie, care consacră faptul că dreptul garantat de art. 6 din Convenție trebuie să fie concret și efectiv, nu teoretic și iluzoriu, scopul fiind efectivitatea dreptului la un proces echitabil.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanță supremă și ultimă instanță în analizarea declarațiilor de abținere, ar fi trebuit să procedeze potrivit standardului stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kyprianou împotriva Ciprului30, în sensul de a remedia ea neregularitatea generată de incompatibilitate. Astfel, chiar și dacă am presupune că judecătorii care au formulat declarațiile de abținere31 ar fi acționat doar ca o „măsură de precauție” în sensul reținut de Curte în jurisprudența sa32, ICCJ ar fi trebuit să prevină ea însăși ca dosarul să fie soluționat de judecători lipsiți de imparțialitate.

Concluzionând, deși la nivel declarativ, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este evocată în unele hotărâri pronunțate într-o astfel de materie, în realitate, se constată în practica instanțelor pierderea din vedere a substanței raționamentului acestor hotărâri, citarea acestora devenind de multe ori doar o formă fără fond și nu un deziderat de aplicare cu convingerea că este adecvat acel standard de protecție a drepturilor fundamentale ocrotite.

Așadar, trebuie avut în vedere că, prin fiecare astfel de soluție (care, din păcate nu este singulară33), se golesc de conținut normele naționale în materie de incompatibilități și principiul imparțialității justiției consacrat din art. 124 alin. 2 din Constituție. Lipsa unei justificări a soluțiilor de acest gen conforme cu principiile mai sus enunțate impune o amplă dezbatere pe această temă nu doar pentru a descifra mecanismele psihologice și mai puțin juridice ale unor astfel de soluții, ci pentru a regândi total modul de aplicare în practică a instituției abținerii în sistemul judiciar românesc, de natură a consolida imaginea Justiției în ochii justițiabililor și ai societății în ansamblu.34

Av. Monica Livescu, Managing Partner LIVESCU & ASOCIAȚII
Av. Tatiana Șoldănescu, LIVESCU & ASOCIAȚII